poezie ardeleneasca

1 noiembrie
Inchinatu-m-am apusurilor
si intristatu-mi-am in fereastra
stelele cu privirile mele gri.
Amar, am zambit totusi rasariturilor toate
bucurandu-ma chiar de cadea in genunchii goi
ziua de ieri.
De ce nu m-ai facut Doamne ploaie,
Ce ploaie teribila as fi fost
valsand in plansu'-rasul oamenilor tai
Cu povesti nemaintalnite m-as fi
colorat la geamuri in copiii tai
si...tot zbenguindu-ma in spirale
de vant hoinar,
sora de cruce m-as fi facut
cu asteptarea norilor.
De ce nu m-ai zburat Doamne fluture
sa n-am decat traire in cateva
coordonate spatiale,
n-as fi fost niciodata la mijloc,
in pamantul unde nu inveti niciodata sa uiti.
Poate candva, as fi ajuns in insectarul
cuiva, murind fericit cu aripile intinse.
De ce nu m-ai facut Doamne foaie alba
Ce interesant m-ar fi putut desena
pe frunte, cineva, cu doi, trei stropi de
cerneala albastruie
facandu-ma sensul intrebarilor sale.
Nu Doamne , copacul asta de om
nu-mi place sa fiu
Imi cresc mereu brate noi
cand nici n-am avut timp sa ma
obisnuiesc cu cele vechi.
Apar permanent capricioase frunze
si flori...
imi trebuie pentru radacini
pamant cu bogate minerale,
am sete de ploi si foame de Soare
efemeritatea Doamne ma doare,
tot astept oameni la umbra mea
sau pasari cantatoare.
Gandeste-te Doamne si convenabil
fa-ma foc la cabana,
intr- o seara
de iarna.