E vara si miroase in toata casa a dulceata de caise. Imi amintesc cum la Marcovici, pe o piatra in spatele casei, Bebe spargea samburi si Pica ii curata cu atata sfiala in bataia vantului. Vant de mare fermecat. Samburi cu hainele aruncate pe pietre. Ii priveam de departe si imi parea ca din mainile ei in plina vara nu samburi de caise cadeau. Lacrimi de zapada parca fulguiau gesturile ei incete si la umbra nucului, ma amestecau dureros cu o lingura mare de lemn. Borcane cu samburi albi si amarui printre felii portocalii colorau spre sfarsitul zilei rasetele lor. Vacanta si dulceata. Eu, sarata. Ca marea. In fiecare vara, in mana mea erau carti pline de sare. Ani lungi Liti doar pe mine ma lua cu el cand picta pentru ca eu ma multumeam privindu-l... si asta rar, cand marea ma ingenunchea cu totul. Ma prindeam de coama cailor lui sa nu ma scufund de tot. Si cam atat. Eu si Liti taceam de dimineata pana seara. Era o tacere in doi pe care valurile, pensula lui si paginile mele o mai tulburau. Ne uita Dumnezeu pe malul marii. Beam doar orizont si o taina pe care si acum mi-e greu s-o cuprind. Din cand in cand eu sau el dispaream in mare si reveneam la fel de tacuti langa celalalt.
Din mana lor spre cerul albastru, dulceata de caise, parfum dulceag de viata fara de moarte...si noi, sarati. Risipitori. Si muritori. Cat nisip era mereu in umbletul meu nu stie decat marea marilor. Din pasii lor fantastica liniste , din talpile lor crestea iarba. As putea astazi sa le cuprind mainile lor atat de sfioase. Cu doruri. Doruri care stau cuminti in mine pe loc, dor de maini care stiau sa faca din orice o nemuritoare poveste. M-am oprit oare? Cu capul plecat astazi, ma uit la talpile mele si iarba de sub ciresul clandestin din fata ferestrelor mele e atat de departe de mine si de sat. Pe poarta de piatra a verilor mele, Sami, Liti, Meri si tata intra inca cu pepeni uriasi spre fantana din spatele casei. E dimineata. Inchid ochii si aud marea.
Din mana lor spre cerul albastru, dulceata de caise, parfum dulceag de viata fara de moarte...si noi, sarati. Risipitori. Si muritori. Cat nisip era mereu in umbletul meu nu stie decat marea marilor. Din pasii lor fantastica liniste , din talpile lor crestea iarba. As putea astazi sa le cuprind mainile lor atat de sfioase. Cu doruri. Doruri care stau cuminti in mine pe loc, dor de maini care stiau sa faca din orice o nemuritoare poveste. M-am oprit oare? Cu capul plecat astazi, ma uit la talpile mele si iarba de sub ciresul clandestin din fata ferestrelor mele e atat de departe de mine si de sat. Pe poarta de piatra a verilor mele, Sami, Liti, Meri si tata intra inca cu pepeni uriasi spre fantana din spatele casei. E dimineata. Inchid ochii si aud marea.
