Unei stele

Apara-ne tu blanda Lumina, sa invatam ca mainile sunt pentru a da si nu a lua ceva ce ordinea universului nu ne ingaduie. Sa invatam ca noptile cauta in inimile noastre speranta. Eu am strans cu migala intr-o casa alba cu perdele din dantela, fericirea de a impleti roua rasaritulului in gene. E o eternitate prinsa in sfiala pe care o aseaza mereu dimineata in noi. Acolo te voi astepta om de stea sa invatam din ferestrele care se sting si se aprind in noapte intre noi, cum ni se cern sufletele. Sa nu ne lasam in drum binele fata de LUME in totul ei. Vreau sa tin binele in inima mea cand voi ajunge spre Soare rasare, vreau sa-l am tot aici in bratele mele si sa-ti aprind cu mainile curate steaua diminetii. Ce sa fac eu cu diamantele? Mie imi ajung perlele pe care marea le face si frunzele in care ma inveleste suspinul padurii. Nu trebuie sa n-ai somnul lin ca sa ridici castele. Eu sunt doar un violoncel, vioara mea, vibrez numai daca poti sa-mi strangi intre genunchii tai armoniile. Caci numai astfel vom  putea cu adevarat canta nemarginirea in fiecare casa care ne asteapta sa-i fim. Caci ce-i iubirea daca nu fapta de a creste in tine si in jur pacea lumii? De nu te pot pot iubi cum ai nevoie, om bun, ma iarta. Eu nu-s decat vant. Eu primesc de la firul de iarba pana la Luna si mana mea sta intinsa-i Lunii si ierbii deopotriva. Ce-i iubirea neconditionata? Eu daca as lasa iubirea in tot ce sunt, atunci gleznele mele danseza in ordinea fireasca a lumii si intre fratele tau si omul de peste drum nu exista decat pietre care despart. Pietre pe care eu nu vreau sa le arunc in geometria supravietuirii pe care mi-o defileaza viata. Eu il primesc la cina pe tatal tau dar si pe omul de peste drum. Iubirea are aceeasi poveste daca e deplina. Asa ca nu-mi cere sa tai copacul din curtea altuia daca mi-e frig, cand am copaci de taiat in curtea mea. Iar de mi se termina copacii, am curaj sa pun altii si sa astept. O alta viata, o infinitate de vieti, daca-n asta dat mi-e sa fiu... Da, eram trista si nici nu mai stiu daca numai lacrimi inghiteam din cana de ceai. Drogurile imi amintesc de primele mele vizite, atat de timide, in camere albe pline de suferinta. Nu mai stiu, poate conta numai ceva care mi se smulgea din pieptul meu si se scurgea pe parchetul de stejar...ceva ce-mi tot uda talpile cu sange de demult. E numai un cantec.  "miorita laie, laie bucalaie..."  Dar oriunde cautam in jur, povestile miroseau a iarba verde, a primavara si trimiteau la aceeasi candoare. La adevar. La iubire. 

http://tu26dor.blogspot.com/2011/02/povestea-de-mai-jos-nu-imi-apartine.html

Banii acestia au gust de pasari. De albatrosi. De nisip de pe fundul marii.  De dulceata din flori de trandafir. Salbatic. Flori de maces. Au gust de lacrimi. De nuci verzi. Banii astia din povestea de mai sus sunt ca epava din Vama Veche la care ajungeam cu ochii inchisi bezmeticind orizontul. Eu altii nu i-as putea vrea vreodata oricat de sarac as ajunge. Bebe imi spune ca mereu eu si cu el am ales calea grea. Stiu. Nu-i acelasi drum mereu. Stiu cum miroase fericirea aia cand ai in maini cartea pe care ti-ai dorit-o si stai in gradina botanica. Au venit si la mine cai usoare, au venit si la mine barbati in armuri sau alte stralucitoare vieti care sa ma cumpere. Mi-a zambit si mie larg oportunitatea si mi s-a cerut zambetul la schimb. Stramosii mei sunt in mine inca. Bunicul meu a fost la Sighet si nu si-a vandut liberatea, iar strabunicul a stat sase ani in Siberia si apoi la Gherla. Sofia a ramas doar cu cerul si-a pornit inainte. Tatal meu a plecat de pe pamantul in care s-a nascut doar cu bratele mamei lui in jur. Bunicul avea numai Soarele in geanta cand au fugit impreuna de-acasa. Am stat la capataiul mortii. De 2764 de ori. Cata suferinta e in inima unei mame, eu pot sa-ti spun ca le-am tinut de mana si le-am auzit urletul in nopti fara sfarsit. Ce om mi-arati tu, cand orice om e fiul unei mame? Am strabatut pamantul nu sa vad marile laboratoare ale lumii unde se inventeaza capsula fericirii ci sa pot vedea unde a scris Hemingway si sa ascult vantul prin Marele Canion al fluviului Colorado. Sa simt respiratia Infinitului.  Si totusi, desi as fi putut locui intr-o mansarda la Paris printre carti si miros de poezie de la douazeci de ani, eu n-am fost in stare sa vad dincolo de oglinda care ma asteapta in fiecare dimineata. Eu ma privesc in fiecare dimineata cand alerg inainte de rasarit. Cu ochii tatalui meu. Ma opresc sa imi simt umbra cand imi sprijin mainile de genunchi la fiecare mie de metri. Si simt atata deplin cand respir orizontul ca nici un ceas n-ar putea sa-mi sopteasca un mai mare adevar. Pentru ca cineva, cand eram eu mica, m-a invatat clipa lui acum.  Pana la maine e azi, imi spunea tatal meu. Da, eu sunt fata tatalui meu. Eu trebuie sa ma privesc in oglinda. Si ochii tatalui meu nu ma lasa sa ma mint. Eu port la gat steaua tatalui lui, steaua bunicului meu.