6 iulie

La a doua formare a mea, pe care am inceput-o acum multi ani, am desenat o straduta si o sanie. Si pe tata. In patratul in care trebuia sa scriu ce nu vreau sa am de la ei, eu am scris departarea. Departarea? M-a intrebat Iolanda si mi-a desenat cu degetul pe podea, in mijlocul cercului pe marginea caruia stateam, o stea. Face gestul asta de cand eram un copil. E ca o taina a noastra. Si fiecare taina e o mare responsabilitate. Daca nu incepi in tine nu ai ce sa cauti pe canapeaua ingaduintei, asa ca m-am ridicat de pe scaun desi nu simteam nevoia sa vorbesc si mi-am definit dorul.

As vrea sa-mi dau atata timp cat sa fac o tarta cu cirese si as mai vrea sa am timp sa stau cu ochii inchisi intr-un leagan verde. N-am avut...si alti ani cu miros de nisip si iulie au trecut intre timp. Apoi au venit alti ani, ani cu dor de tata. Inca de la miezul noptii, lumanari la ferestre am aprins si desi am timp, tata nu mai e. Astazi miros mainile mele a cirese, aburii tartei pe care am scos-o din cuptor imbratiseaza departarea. Dar cred ca e a mea, nu a lor. Fata de fiul meu. Pe strazile lumii, in gradinile linistii, in parcuri cu pini, in spatele portilor lui Luciano Mugnaini, dupa perdele artizanale, in dans de clipe blonde, in suspin de vant, n-am stat inca niciodata cu ochii inchisi. Mi-as fi dat timp dar leaganul meu verde astepta. Si imi amintesc cum am coborat intr-o primavara pe jos de la San Miniato al Monte pentru ca pe strada unde a locuit Ceaikovski zarisem din masina ceva verde intr-o curte. Erau doar perdelele...si fluturau a zbor. Zidurile orasului imi tot aratau dealurile si a lui nu stiu unde sa raman inca ma tinea cu ochii deschisi.
Vara asta am visat un leagan, verde. Intr-o gradina. Poate ca e timpul tata...