bat clopotele Dante si tu-mi arati cimitirul Infernului meu. Curge sange cand ne smulgem unul din celalalt. Hemoragia ta cu a mea se saruta cat se poate de cast la cinci dimineata. Purpurie mi-e gura din care ma tot bei pe nerasuflate, ne ameteste cerul tremuratul si ne invarte pe cai albi caruselul. Iti creste un copac din inima, stii ? Da...eu sunt, tragi dupa tine pamantul Dante. Ti-e frica sa nu iti cada cutitul din mana cu care ma cioplesti. Mi-e frica spunand prea putin, prea devreme din atat de tarziu sa-ti fiu. Ca si cum lumina ar putea fi transparenta noptii din noi. Mi-ai legat mainile de talia ta si ma tragi dupa tine in genunchi. Ma sufoca indoiala pe care ti-o gust. Spala-ti obrazul in iertare. Adanc, ai gust de cercul Lunii printre crengile mainilor mele care te asteapta in Paradis. Iti sterg inima de lacrimi. Cu gura mea. Zorii sunt ai nostri Dante, zorii sunt ai renasterii.
“Mai mult sa spun nu-s vrednic prin cuvinte
caci vrerii Sale potrivind pe-a mele,
asemeni rotii ma-mpingea-nainte
iubirea ce roteste sori si stele”.
3 comments:
Atat de profund..
foarte frumos
Multumesc Hera.
ÎN TEACĂ
Cei ce din laşitate n-au ales
(Infernul, cântul trei, 57)
Zadarnic stau şi-ateaptă pentru ei
Să se mai facă vreodată noapte,
Căci timpul a încremenit crispat,
Nemaiînstare să producã ore
De spaimă că va trebui să opteze
Între crepuscule şi aurore,
Iar în clepsidra lumii răsturnată
Nisipul nu mai curge ca-n trecut,
Oprit în aer nu mai îndrãzneşte
Sã-şi ia rãspunderea vreunui minut
Menit sã declanşeze iar rotirea
Eternei pietre mãcinând eres
Şi să coboare pacea nopţii peste
Cei ce din laşitate n-au ales.
Astfel, lucizi mereu şi vinovaţi
De tot ce n-au avut curaj sã facã,
Ei stau în ziua cutremurãtoare
Fãrã de rost, ca sabia în teacã.
Post a Comment