In dimineata in care a murit, nu m-am putut ridica ore din genunchi. Dupa ce l-au luat si a plecat politia , eu am ramas cu zbaterea care pictase asfaltul purpuriu. Spre campia libertatii, noi doi marsaluiam impreuna dar eu la capataiul lui si el fara cuvant...si ploaia curgea cu tot sufletul lui iar primavara topea in drum iernile din care venise el pe pamant. Pe ferestrele inalte din fata mea, in timp ce eu ii mai stergeam inca parul plin de sange, ropotul ploii imi spala privirea, amestecandu-se cu plansul mamei lui dintr-o camera apropiata. Mult timp dupa aceea, acel loc pe malul apei ma chema ca un cantec al mortii, ca si cum as fi dorit sa prind din el, in viata mea, ceva ce nu reuseam sa-mi amintesc. Dintre reactiile firesti sufletul meu a ales, banal, izolarea si acel loc...in care mai speram uneori sa se rostogoleasca inainte ziua in care s-a nascut.
