Cuvantul insusi

Intotdeauna de ziua mea ploua si asta e un semn ca am inca nevoie de mama. Dar nu sunt in stare sa recunosc. Sunt Phoenix, ma mistuie numai focul din mana tatalui meu, sa ma mai nasc o data. Pe mine ma renaste Soarele, eu sunt o pasare maiastra ce-l duc pe tata acasa, invelit in smirna pana la templul Soarelui in povestile lui Herodot. De asta ma mai trezesc uneori in somn strigandu-l.
Ora cinci. Si-n dimineata asta atat de frumoasa incercam sa prind cu gleznele mele fragile ritmul ploii.  Pe aleile din fata hotelului Invalides, ude si pline de flori de tei, mi-am amintit de o noapte de iunie in care numaram picaturile de ploaie ce-mi pareau perle ascunse in Luceafarul de Dimineata. Si tu-mi citeai Bernard Werber.  Ploua de ieri si mirosul teilor te innebuneste. In fata geamurilor mele, doua fereastre luminate. Mai lucreaza cineva in noaptea asta si ma intreb sprijinindu-mi barbia, in care noapte mi-am intors orologiile si m-am mutat in Africa. De cativa ani la Paris exista un loc in care ma intorc mereu si ma pierd ca-ntr-o magie. Amestec de arta si religie. Un muzeu al primelor arte. Ziduri de piele, mister si scoarta de copac. Anul acesta am avut sansa sa vad arta dogona la Branly si am fost cu siguranta pe cea mai stralucitoare stea de pe cer, pe Sirius. Opt petale se deschid ca o  roata celtica care se invarte pe cer. Bratele lui Vishnu si simbolismul lor.  Beatitudinea unei alte lumi, transfigurata, ca o Inviere vesnica.