Niciodata nu

Fiecare poveste incepe de undeva. A mea de la un cenaclu literar unde a fost odata, cu mana stanga, desena pe o tabla cu creta un soldat ingenuncheat. Era soldatul lui Nichita. Si mi-l desena mie. Iar eu stateam in prima banca si ma gandeam in timp ce-l priveam ca mana stanga cu care-mi canta la chitara era aceeasi mana cu care facea genunchii soldatului. Dar eram prea tanara sa cunosc ruga si sa inteleg de ce imi aducea in pauze biletele cu poezii sau impartea cu mine portocalele. Si era prea multa pace sa cunosc atunci dorul. Doar el, cu mana stanga ma iubea si ma dorea inainte sa stie ce e dorinta. Ca intr-un joc de-a v-ati ascunselea in care ma cauta prin sine insusi sa ma plimbe prin paduri "ce-ar putea sa fie".  N-au fost atunci pentru ca rostise deja  "ce niciodata nu vor fi".  N-au fost pentru ca n-am stiut eu ca ar putea sa fie, ca-s sigura ca Blaga l-ar fi scos pe niciodata de-acolo si din dictionar. Imi spunea in seri pline de zapada in care ma tragea pe sanie ca tata, seri argintii cu Luna minunata, ca ar vrea sa traiasca asa...ca in Scoala curajului si ma plimbe prin visele lui. Departe.