Cand

Toamna ma umple de nostalgie si daca toate culorile astea care dau navala in frunze ar ramane asa poate as invata jocul de-a ploaia. Dar vor cadea din ochii verii pulberi sangerand a doruri si iarna cu viscolul ei imi va ingheta iar copacii. Mi-e dor de biblioteca de pe hol, de rafturile rosii, patrate, asezate unul peste altul pline de carti pe care le rasfoiam in anii primelor intrebari. Octombrie ma infioara cu atata galben. Atatea frunze sunt pe jos si-mi rascolesc singuratatea. Mi-e dor de mirosul pe care il simteam imediat cum deschideam usa liftului de langa catedrala lui Paoli...cand ea framanta cu mainile ei mici si atat de albe, cozonaci moldovenesti. Renuntam la dupa-amiezile mele ingropate in mine insami sa le impart pe tacute cu Soarele bland din bucataria ei plina de miros de nuci si miere. Mi-e dor de cum il iubea ea pe Sartre si nu pot sa nu zambesc amintindu-mi de Heidegger cand ma gandesc la ea, la tanti Elena. "Riguros vorbind, mortii nu-i poate fi atribuita decat o certitudine empirica". M-a fascinat mereu mirosul ei, mirosea a nu stiu ce, a Dumnezeu. Mirosea a mir, cand intram in casa ei ma cuprindea in brate insusi Dumnezeu. Elena era atat de blonda, un alb inger, o candela a sperantei. Luminau pasii ei pe unde trecea. O auzeam mereu duminica cand deschidea usa ei, o auzeam cum venea in soapta, asa se apropia de usa mea, plutind. Nu suna niciodata dar eu stiam ca e acolo si-i deschideam cu priviri incetosate si tulburate de pagini nesfarsite care imi hraneau zilele si noptile. Ti-am adus bors de peste spunea ea si eu imi ingropam privirea in parchetul care scartia ca nu stiam cum altfel sa-i multumesc. Era atat de mica in holul meu, cu borsul de peste in mana, incat mereu mi se facea rusine de bunatatea ei. E toamna si e frig, sunt doar un vant si tu ma dori, ma dori si nu stiu cum sa spun ce n-am spus niciodata.