Cearceafuri albe

Mi-e dor de camera unde stateau papiotele colorate pe cuie oblice in peretele de lemn din stejar lustruit, asezate de mainile ei dragi cu migala timpului care-mi tese in soapta sufletul. Cand le-am zarit prima oara, am alergat in curte unde se juca Bebe si i-am spus dintr-o data : "SastiicaSofiaareuncurcubeuincasa." Ea, diafana ca o floare de maces, m-a privit lung. Curcubeul e aici, mi-a raspuns si mi-a atins cu aratatorul inima. Multa vreme dupa aceea mi-am atins inima de multe ori cu mana dreapta sa nu uit povestea curcubeului. Florile de maces - care decorau cheie de bolta luminate de ferestre rotunde cu vitralii ale abatiei- , eu credeam ca infloresc din inima ei, asa urcai cu strabunica mea. Ca intr-o clopotnita a firii.  Mi-e dor. De cum miroseau asternuturile Sofiei dimineata cand imi aluneca pe scaunul mosului de la 1800 camasa de noapte si ma  aruncam iar in pat dupa ce deschideam fereastra. Mi-e dor de cerul de vara care intra in dormitor cu tot cu Soare si-mi topea noaptea din mobilier din cearceaful cu broderii. Si din tremur. Fia, te rog nu intra ca-s goala. Nu intru, ti-am adus lapte si gem de macese. Si eu zambeam pentru ca nu i-am spus niciodata ca pentru mine gustul gemului acela era gustul ei.  Vara trecuta fiul meu a venit acasa trist din cauza unui baietel. Tu stii unde sunt cele mai mari comori, l-am intrebat cu lacrimi de fericire in ochi. Apoi mi-am lipit podul palmei de inima lui. Am simtit atunci ca moartea nu exista si ca toata persecutia la care a fost supusa mamuta mea ani in sir, dupa disparitia lui mosu', nu i-a luat niciodata curcubeul.  Si nici mie nu mi-a luat timpul pacea care ma rasfata intotdeauna cand dorm in asternuturi albe ca zapada.

Voua.

Din 1 decembrie , acest blog va fi deschis cititorilor invitati. Desi eu nu sunt decat o oaie adormita intr-o lada mica, ma simt acum eu insami prabusita-n desert cu mii de "stele care stiu sa rada." M-as putea chiar desena pe mine insami si darui cuiva de la capatul lumii. Imi dau seama privind acest pamant ca aici la mine in suflet au poposit oameni fara sa-i cunosc si mi-au zambit. Le multumesc acum pentru fiecare secunda pe care am trait-o impreuna. Astept va rog o adresa unde sa va pot trimite invitatia mea. Imi puteti lasa asta fie in blog - comentariile sunt moderate - , fie scriindu-mi. Adresa mea o aveti in profil. Multumesc.

Afişări de pagină după ţară

România     4.706 Statele Unite ale Americii    788 Canada        680 Italia    512 Marea Britanie    343 Germania    319 Suedia   268 Franța   266 China    135 Brazilia  91 Republica Moldova  68 Danemarca  55

Eu sunt violoncelul tau.

Tine-ma intre visele tale,
strange-ma intre genunchii tai cu inima.

Cand

Toamna ma umple de nostalgie si daca toate culorile astea care dau navala in frunze ar ramane asa poate as invata jocul de-a ploaia. Dar vor cadea din ochii verii pulberi sangerand a doruri si iarna cu viscolul ei imi va ingheta iar copacii. Mi-e dor de biblioteca de pe hol, de rafturile rosii, patrate, asezate unul peste altul pline de carti pe care le rasfoiam in anii primelor intrebari. Octombrie ma infioara cu atata galben. Atatea frunze sunt pe jos si-mi rascolesc singuratatea. Mi-e dor de mirosul pe care il simteam imediat cum deschideam usa liftului de langa catedrala lui Paoli...cand ea framanta cu mainile ei mici si atat de albe, cozonaci moldovenesti. Renuntam la dupa-amiezile mele ingropate in mine insami sa le impart pe tacute cu Soarele bland din bucataria ei plina de miros de nuci si miere. Mi-e dor de cum il iubea ea pe Sartre si nu pot sa nu zambesc amintindu-mi de Heidegger cand ma gandesc la ea, la tanti Elena. "Riguros vorbind, mortii nu-i poate fi atribuita decat o certitudine empirica". M-a fascinat mereu mirosul ei, mirosea a nu stiu ce, a Dumnezeu. Mirosea a mir, cand intram in casa ei ma cuprindea in brate insusi Dumnezeu. Elena era atat de blonda, un alb inger, o candela a sperantei. Luminau pasii ei pe unde trecea. O auzeam mereu duminica cand deschidea usa ei, o auzeam cum venea in soapta, asa se apropia de usa mea, plutind. Nu suna niciodata dar eu stiam ca e acolo si-i deschideam cu priviri incetosate si tulburate de pagini nesfarsite care imi hraneau zilele si noptile. Ti-am adus bors de peste spunea ea si eu imi ingropam privirea in parchetul care scartia ca nu stiam cum altfel sa-i multumesc. Era atat de mica in holul meu, cu borsul de peste in mana, incat mereu mi se facea rusine de bunatatea ei. E toamna si e frig, sunt doar un vant si tu ma dori, ma dori si nu stiu cum sa spun ce n-am spus niciodata.

Tu

...da, pe toate

Nu mai simt cuvintele. Doar durerea.

Dormi...

L-am iubit mereu pe Blaga pentru ca la el somnul e lacasul sufletului. Timpul dispare. Etern, "in adieri", urci treapta ultima a voluptatii erotice. La Blaga totul e magie, universul latent aprinde-n noi viata. Aparenta celor ce se vad, devine cosmica. Insusi Blaga devine solar si panismul lui luminos. Lauda somnului mie mi-a fost mereu lauda portii care deschide adevarul in iubire,  o cantare a cantarilor, lauda Infinitului. Pentru ca dincolo de destramarea lucrurilor, a timpului si a privirii, a mortii, dimensiunea luminii nu o vezi decat in suflet. Cu ochii inchisi. Cred ca din acelasi motiv Micul Print ramane pentru mine cea mai frumoasa poveste a lumii. 

O melancolie ma dezbraca de tot ce as putea sa mai incerc a vorbi. Imi sterg pieptul de sange si privesc departe. Iau eu in maini cutitul pe care l-ai uitat.  Am si talpi. Mi-au inghetat in cuvant, stii tu care. Dar nu picioarele pe care vrei atat de mult sa dormi le duc spre tine. Vioara din inima ta stie unde incepe tremurul meu. Sunt si vant. De ce tai bucati din mine sa-ti ajung? Spala-mi tu Lille pacatul fricii in inefabil. Spune-mi, de ce vrei sa dau timpului ce nu-i apartine, de ce imi torni in pahar atata moarte? Ia-ti pasarile din palma unde mi le-au lasat buzele tale si du-ma tu la marea marilor daca poti sa ma privesti asa cum spui.

"It's easier to believe in this sweet madness,

Oh this glorious sadness that brings me to my knees..."

Stiu tot ceea ce...

"Îţi ştiu toate timpurile,
toate mişcările, toate parfumurile  şi umbra ta,
şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă."
( Nichita Stanescu )

Catre Galateea

Mai stii?

E toamna