"Dor imi e de genunchiul apei care imi apasa pieptul.."

Stau pe parchet si nu stiu unde sa privesc mai intai in toamna asta. La copacii pe care ii iubesc atat sau la cerul care imi arata cel mai bine cine sunt. Uneori vine timpul sa-ti iei dintr-o casa veche  trecutul. Oamenii mor si casele se muta in povesti. Stau pe jos si ascult un poem simfonic al unui compozitor maghiar. Deschid cutii si randuri nesfarsite parca ies din plicuri si litere de mana curg pe pereti. Asta imi aminteste de raul lui Charles Sandison pe care l-am parcurs in vara asta la Paris, la musee du quai Branly, sprijinita de pereti imbracati cu piele si urcand spre platoul colectiei, dizolvandu-ma. Ma desprind din camera si plutesc iar la Branly printre indieni in acoperisul unei paduri amazoniene. Ascult ploaia din Amazonia ca pe o ambianta suprareala si ma amestec cu apa ei alba, limpede sau neagra. Luxurianta infaptuire, padurea pluviala ma copleseste ca o ingramadire fascinanta de viata.  Sunt inconjurata de cutii pline de scrisori. Atat de mult mi s-a scris? Jurnalele mele sunt din alt secol. Atat de mult am scris? Surad imaginilor colorate si cuvintelor care mi se infatiseaza ca un limbaj foarte personal al substantei iubirii. E un ceva ce transfigureaza si traverseaza realitatea unei intimitati absolute. Ma trezesc dansand. Sensul marturisirii mele, a fost si ramane opus materialitatii, ca o invocare a intelegerii instantanee. Ma impiedic de pantofii de balet dintr-o cutie ca de propria-mi libertate gravitationala, ma gandesc la Liiceanu si ma intorc iar la Isadora si Esenin...mi-e dor, mi-e dor sa plang.

"...

si de riduri mi-este sete
sa sorb roua diminetii
din ulcioarele ciobite.
de cuvinte dor ma prinde."

http://youtu.be/6vOqblQ5NsU