Lacrimi galbene

Imi place sa ma plimb pe piatra cubica. Vroiam sa scriu despre o straduta pe care m-am plimbat azi si care mi-a rascolit dorurile de Arno. Culori ca niciodata mi-au tulburat ziua intr-o dulce-amaruie stupoare. Am baut o cafea si m-am scufundat in ferestre ruginii. Si am fumat, pasiv, tutun de la un domn care citea in diagonala un ziar. Il mestecam si eu...tutunul. Vroiam sa spun despre cum ii auzi inima tramvaiului intr-un oras in care nu se claxoneaza. Vroiam sa scriu despre drumurile prin Dobrogea cu lebede si despre vara trecuta. Despre gustul pe care il mai am inca de vara in gura. Cata toamna ma ia in brate, de-ai stii. Ceva insa m-a oprit. Ma doare inima. Mi-e rusine si ma sfasie de ”de ce” cad oamenii. M-am oprit pentru ca mi-am adus aminte ca atunci cand eram mica, boabele de porumb pe care Marcovicii le fierbeau vara, in curtea din spatele casei, mie imi pareau lacrimi.