ultima poveste - 21 mai

Parul tau balai si dimineata aceea de mai
in care nu mai aveam brusc stare ,
pesemne, spatiu infinit era intre cele doua puncte
rostogolite de Luna in acelasi plan.
Rotocoale de fum si parfum,
promisiunea teilor adolescentini.
Pluteau priviri ce totdeauna ne faceau
neinteles de reali pentru restul lumii.
Ne-am tainuit rugaciunea si in somn
s-a acutizat fiintarea unei pedepse ca un joc
intr-o complicitate surazanda.
Se facuse si asa teribil de tarziu
cu noptile pe care le albeai pe umeri,
si mi-ai luat piciorul stang , invelindu-te cu el
in graba, sa nu te vada cumva dimineata.
Ei, in fond era si asta al tau, cui trebuie sa-i ceri socoteala?
Ceasul clatina parca lumea. Dupa atata veghe in doi,
ne-am somnit acelasi vis cu palmele stranse.
Lungimea dreptei dintre cele doua puncte
dupa care urmeaza mereu insiruirea
ne taia parca respirul,
mi-ai mirosit obrazul si mi-ai spus : "vino-ncoace!"
Ce epilog pentru cele din urma cuvinte.
Am ferecat rotirea in Luna portocalie
Iti amintesti, te priveam atat de ovala,
ma plouasera stropii de roua, verde...
Pe raze in rasarit
impietrisem si am ramas asa ceasuri intregi
spalandu-mi sufletul pe dinauntru cu aerul tau
atat de matern.
Ti-am atins cu buzele pleoapa inchisa,
m-am intors ca Sfantul Petru de trei ori de la usa
si m-am lepadat.
Trebuia sa fii stiut si eu.
O usa semideschisa, tu - pasii soptiti ...
-Sa fie liniste ! - urla cineva; Hm, nonsens.
O dimineata. Cioburile se balaceau in lacuri mari de sange,
portarul matura totul grabit
Si omul albastru ma oprea sa-ti adun buclele de pe asfalt
-Nu, sunt portocalii, imi spuneam,
seamana cu oranjul Lunii
si am baut otrava timpului.
O Piata a Sudului, un tramvai,
undeva unde abia am reusit sa intru
tu erai pe jos, ca o statuie a durerii.
Un tren, ploaie, ploaie multa in gari negre,
Ah Doamne cate gari negre
Acolo, doua puncte si ora doua, am ajuns la tine ...
Doua puncte , aceleasi , numai ca acum
doua planuri separate de o fereastra
ce-i lipseste paradisului sa fie perfect.
Doua flacari muribunde...eu si tu.
N-a batut la usa ignoranta ei mantie,
ea, fereastra aceasta,
ma rog sa nu-i fi auzit si tu,
sadicul hohot de ras.
Ultima imagine, prima imagine,
blondul tau chip si camasa albastra.
tu, pregatit pentru balul umbrelor.
Urmele tale imi dau foc
si apoi imi spala cerul si noaptea.
Roata. Sange nu apa curge acum
la moara acestei clipe secata
de atatea lacrimi .
In parul tau, neintrebate
s-au spart toate clepsidrele cu nisip.
Oh, par balai, par nisipiu,
Poate ca trist si gelos, suveranul Soare
s-a gandit ca n-ar mai fi nevoie de el
ce nevoie sa am de alta sclipire
si aceea , imprastiata cu portia anotimpurilor
o jumatate de zi.
Si te-a lasat singur sa luminezi tu noptile pamantului.
Cu mine cum ramane ? Nu-l intreb pe cel de sus,
ce e in toate, numai in moarte nu,
Il neintreb asta pe El, daca tot si-a imbogatit raiul cu tine
luandu-mi-te in dimineata aceea sfanta de mai ,
invatandu-ma ce e nemurirea.



Ce dor mi-e de tine, Lae,
ce dor...
bolnava sunt, bolnava sunt de moarte.