Iti iubesc

induiosarea...
cu care vrei atat de mult
sa ma 
acoperi.
Pune-mi Tracy Chapman
si mangaie-ma

in somn

cu inima ta...

iar vine iarna si ti s-au mutat
toti norii
in gene.

the way I am

Un sfarsit de octombrie calm, elegant si docil ca o pisica supla scandinava de padure imi toarce inima si mi-o invarte la ferestre printre draperii. Priveste, ai urme de cerneala pe degete. De-ai stii cum mangaie cuvintele tale, ti-ai scrie sufletul pe lacrimile lumii. Ne putem plimba sub ochii lui mari si ovali, oblici, putem dintr-un salt sa fim jos in frunzele tot mai colorate. Iar noi doi tacand, mai aproape, tot mai aproape sa ne rostogolim cu ele prin cerneala ta albastra. Suntem incercuiti de tot mai multe frunze care miros a dor. De geamatul copacilor abatuti am uitat sa-ti scriu. Iar tu..cu litere ma legi de vise si nu ai habar ce sa ma intrebi pentru ca ti-am raspuns deja nerostirilor. Vino sa aprinzi lumina in camera ta ca-ti plang ferestrele si nu mi-ai lasat cheia. Homarule ce esti ... Si daca nu strig nu inseamna ca nu simt, cum daca nu stiu nu inseamna ca nu cred. Vreau o bucata de stea din melodia asta.
http://youtu.be/Oextk-If8HQ

Vanilie, pere caramelizate, banane si stejar afumat

In ultimul tren intre inima mea si mainile mele nu mai incape decat o respiratie.  O vrei? Cuvintele mele s-au mutat pe Marte, se deplaseaza pe uriasele dune. Cand se apropie de pamant, te anunt, ma poti ajuta sa le prindem in taramul sfant...la nisipurile cantatoare, magice si ireale simfonii ale desertului. Pana atunci, prinde-ma de tot cu aripile in ochii tai, sa pot sa mai traiesc. Miros a rodii de pe talpile tale. Si a tulpini de trestie, din care mi-ai dat toata noaptea sa beau partea ingerilor. Lucky to have been where I have been. M-a innebunit melodia asta toata ziua...
http://youtu.be/acvIVA9-FMQ

"Dor imi e de genunchiul apei care imi apasa pieptul.."

Stau pe parchet si nu stiu unde sa privesc mai intai in toamna asta. La copacii pe care ii iubesc atat sau la cerul care imi arata cel mai bine cine sunt. Uneori vine timpul sa-ti iei dintr-o casa veche  trecutul. Oamenii mor si casele se muta in povesti. Stau pe jos si ascult un poem simfonic al unui compozitor maghiar. Deschid cutii si randuri nesfarsite parca ies din plicuri si litere de mana curg pe pereti. Asta imi aminteste de raul lui Charles Sandison pe care l-am parcurs in vara asta la Paris, la musee du quai Branly, sprijinita de pereti imbracati cu piele si urcand spre platoul colectiei, dizolvandu-ma. Ma desprind din camera si plutesc iar la Branly printre indieni in acoperisul unei paduri amazoniene. Ascult ploaia din Amazonia ca pe o ambianta suprareala si ma amestec cu apa ei alba, limpede sau neagra. Luxurianta infaptuire, padurea pluviala ma copleseste ca o ingramadire fascinanta de viata.  Sunt inconjurata de cutii pline de scrisori. Atat de mult mi s-a scris? Jurnalele mele sunt din alt secol. Atat de mult am scris? Surad imaginilor colorate si cuvintelor care mi se infatiseaza ca un limbaj foarte personal al substantei iubirii. E un ceva ce transfigureaza si traverseaza realitatea unei intimitati absolute. Ma trezesc dansand. Sensul marturisirii mele, a fost si ramane opus materialitatii, ca o invocare a intelegerii instantanee. Ma impiedic de pantofii de balet dintr-o cutie ca de propria-mi libertate gravitationala, ma gandesc la Liiceanu si ma intorc iar la Isadora si Esenin...mi-e dor, mi-e dor sa plang.

"...

si de riduri mi-este sete
sa sorb roua diminetii
din ulcioarele ciobite.
de cuvinte dor ma prinde."

http://youtu.be/6vOqblQ5NsU