Am fost si eu la mare in weekend. Marcovicii nu mai sunt, casa lor nu mai stiu cum miroase de multi ani. Nici Oltea nu mai este, nu mai sunt nici caii lui Liti in tablourile lui galbene. Chiar pustie nu e plaja mea, oamenii care vin pe acolo insa-s foarte cuminti si eu sunt fericita. Ma culc pe nisip, cu ochii spre ea intotdeauna si marea imi spala palmele, valurile imi duc si aduc povestile ei printre degete. In mainile mele sta tot sufletul meu, simt ca renasc astfel prin ea. Stau ore in sir acolo si nu stiu ca exista timp.Cand privesc marea, simt eternitatea si simt ca viata mea face parte din ea.E o taina pe care cred ca n-am reusit s-o impartasesc cu vreun om de pe planeta. Ea e marea mea, n-o dau pe nici o mare din lume, fiindca ea e marea marilor.
...era o rulota magica unde se asculta muzica buna, in care ma mai inghesuiam si eu uneori cu barbosi cu fete arse de Soare si femei sirene parca de atata mare si vara si liniste...Treceau soldatii seara, si atunci se sufla in lampa si se opreau benzile.Mergeai pe jos pana la santier, cumparai de la pescari cornete din care mancai miros de mare amestecata cu alge.
Era un loc uitat de lume, cu Dumnezeu, Soarele si totul intreg, uimit, fericit.
Mai e Ovidiu care mai face cafeaua la fel si mai e inca un colt de paradis
e la mine in suflet si in marea care nu moare niciodata.
...era o rulota magica unde se asculta muzica buna, in care ma mai inghesuiam si eu uneori cu barbosi cu fete arse de Soare si femei sirene parca de atata mare si vara si liniste...Treceau soldatii seara, si atunci se sufla in lampa si se opreau benzile.Mergeai pe jos pana la santier, cumparai de la pescari cornete din care mancai miros de mare amestecata cu alge.
Era un loc uitat de lume, cu Dumnezeu, Soarele si totul intreg, uimit, fericit.
Mai e Ovidiu care mai face cafeaua la fel si mai e inca un colt de paradis
e la mine in suflet si in marea care nu moare niciodata.
2 comments:
marea e trista uneori, nu-i asa?
Marea e frumoasa, pentru mine marea cred ca inseamna acasa. Ma simt legata de ea, cum ma simt legata de dealuri, de Soare, de copaci, de pasari...De fiecare data cand ajung acolo, stau in genunchi s-o ating cu palmele, e un gest pe care il fac de cand aveam 2 ani.O nespusa fericire ma cuprinde si ma face sa simt un strop din taina desavarsitului.Marea are in ea clapele pianului pasilor lui.
Marea e trista?
In masura in care mai plangem de fericire, da.
Post a Comment